DESPRE MOTIVATIE

Acum aproape 20 de ani, in 1991, printr-o imprejurare oarecare am ajuns sa lucrez la prima banca privata romaneasca. La inceput doar pentru a inlocui pe cineva care trebuia sa plece in concediu si care nu avea pe cine sa lase in loc. Dupa ce m-au cunoscut (in doar 3 zile) mi s-a propus sa raman permanent. A fost prima motivatie deoarece pentru iesirea la pensie pentru vechime in munca as mai fi avut nevoie de cel putin noua ani. Era ceva nou pentru mine sistemul bancar dar m-am adaptat repede si nu mi-a parut rau (cel putin in primii 3-4 ani) deoarece salariile cresteau de cateva ori pe an si ajunsesem sa ma bucur ca puteam oferi familiei un ban in plus si ne puteam satisface mai multe nevoi deoarece dupa 1990 sotul meu primea o pensie derizorie desi pana in l989 era una dintre cele mai bune pensii dupa o activitate de 30 ani de zbor. Desi am sperat ca, tinand cont de faptul ca era prima banca cu capital privat lucrurile vor fi altfel decat erau inainte de 1989, am fost dezamagita sa constat ca naravurile vechi nu dispar asa de usor si ca nu se tine cont de competenta si priceperea de care dai dovada exercitandu-ti atributiile de serviciu. Dar nu ma puteam plange deoarece motivatia principala (in afara celei financiare) era sa reusesc sa fac cei 25 ani de vechime in munca si sa ies la pensie pentru limita de varsta si vechime integrala. Si am reusit. Am iesit la pensie incepand cu 1 ianuarie 2001 cu o pensie acceptabila. In anul 1993 prin divortul fiului meu, acesta a venit la noi cu singura lui comoara - nepoata noastra Andreea - in varsta de doar patru ani. Asa ca din acel an si pana la iesirea mea la pensie am fost mai mult decat motivata pentru a merge la serviciu. Desi nu mai eram tanara (in acceptul cuvantului) m-am straduit si cred ca am reusit sa imbin mai multe activitati si anume: salariata, gospodina (imi intretineam singura curatenia, spalat, calcat, mancare, lectii din clasa I-a si pana in clasa a VI-a cu Andreea). Eram motivata pentru acest lucru si chiar daca uneori eram prea obosita nu aveam incotro. Dupa iesirea la pensie lucrurile au mers mai usor fiind acasa in mijlocul familiei. Am avut mare noroc cu sotul meu care a iubit-o nespus pe Andreea si care atata timp cat eu am fost la serviciu a avut grija de ea sa o duca la gradinita si apoi la scoala, sa ii incalzeasca mancarea si sa se ocupe de ea la fel ca o femeie. Din pacate in anul 2007 sotul meu a decedat, Andreea a plecat la studii in Marea Britanie iar eu am ramas singura sa imi plang amarul. O buna perioada de timp, fiul meu venea la serveasca masa de pranz la mine, firmele la care a lucrat fiind in apropierea locuintei mele, ceea ce facea accesul mai usor. Dar de la un timp acest lucru se intampla din ce in ce mai rar. Iata de ce acum nu ma mai simt motivata, nu mai am acea bucurie pe care mi-o dadea pregatirea unor mancaruri si dulciuri care sa ii satisfaca dorintele. Simt ca nu mai am pentru ce si pentru cine sa fac aceste lucruri si ma simt intrun fel inutila. Singura me bucurie mai este la sarbatorile de Craciun si Pasti cand ne adunam si cand placerea de a prepara tot felul de bunatati imi este satisfacuta pe deplin iar fericirea de a le pregati ceva deosebit este foarte mare.Consider ca a avea o motivatie care sa te faca sa simti ca traiesti pentru ceva sau cineva conteaza foarte mult in viata de zi cu zi, te tine in forma, activ si fericit.