AMINTIRI DIN COPILARIE

Primele mele aduceri aminte sunt cam din jurul varstei de 3 ani si ceva. Eram in comuna (actualmente orasul) Mihailesti jud.Giurgiu unde tatal meu era sef de post la Jandarmi. Imi amintesc ca era vara, m-am imbolnavit de friguri, cum se spunea, tremuram foarte tare si orice ar fi pus pe mine nu reuseau sa ma incalzeasca. Pana la urma mi-am revenit. Cam tot pe atunci, fratele meu mijlociu era sa moara; se invinetise la fata si daca nu ar fi fost pe aproape "sanitarul" comunei cred ca nu ar fi scapat. Oricum atunci la tara un sanitar, o moasa erau oameni foarte priceputi si devotati meseriei pe care o faceau.Ce imi mai amintesc dupa aceasta perioada este plecarea noastra spre Moldova, intr-un camion militar in conditii de razboi, mergand noaptea si ferindu-ne de cei care ar fi putut sa ne faca rau. Intr-un tarziu m ajuns in comuna Borlesti, jud.Neamt unde tatal meu fusese mutat cu serviciul. Eram deja 3 copii mici, fratele cel mic se nascuse in com.Mihailesti. Locul in care am ajuns era superb. Locuiam intr-o casa cu prispa mare, in panta iar prin gradina plina de pomi fructiferi puteam ajunge pe dealuri, spre cimitirul comunei sau spre invatatorul meu, Botez care avea o gradina plina de coacaze rosii si negre. Totodata imi amintesc de paraul care trecea prin comuna si care avea maluri joase pe partea comunei in care locuiam iar malul celalalt era inalt si format din huma rosiatica. Imi aduc aminte cum, odata, cand a plouat foarte tare la munte, apa a venit mare, plina de busteni care se rostogoleau vijelios la vale, iar noi, copiii, inconstienti ne jucam pe malul apei fara sa sesizam pericolul in care ne aflam. Imi mai amintesc ca pe mal erau foarte multi aluni de padure. In aceasta comuna am inceput primele clase primare despre care am amintiri foarte frumoase.O amintire mai deosebita o am in minte foarte proaspata. Fiind in timpul celui de al doilea razboi mondial, in comuna s-a oprit o companie de rusi care se retrageau iar la noi in curte au incartiruit popota. Era un cazan urias in care se facea mancarea care apoi era carata cu "marmite" foarte mari si impartita soldatilor. Desi se spunea ca pe unde treceau rusii faceau prapad, noi am avut parte de niste oameni foarte civilizati care nu ne-au creat probleme. Pe vremuri la scoli invatatorii faceau tot felul de activitati cu copiii. Existau preocupari artistice, culturale si despre viata de zi cu zi. Desi mici,eram la dansuri populare si dansam la serbarile organizate la scoala. Imi aduc aminte cum in clasa intaia cu ocazia zilei eroilor, la monument am recitat o poezie patriotica de 17 strofe. Erau niste festivitati cu adevarat emotionante. Cu mult inainte de Craciun invatatorul ne invata colinde iar la sarbatori mergea impreuna cu noi la colindat. Aveam desaga in care oamenii ne puneau mere, nuci si covrigi. Iernile erau pe atunci pline de omat, se mergea cu sania trasa de cai. Noi, cei mici ne intersectam cu colindatorii mari care erau deghizati in irozi, umblau cu capra si cu buhaiul. Totul mi se pare acum ca de basm si de multe ori am avut nostalgia acelor vremuri. Din pacate, acum, in foarte putine locuri din tara se mai pastreaza acele obiceiuri care te faceau pur si simplu sa traiesti momente inaltatoare sau, poate, asa vedeam eu prin ochii de copil.Intr-o iarna in care zapada era foarte mare am fost cu parintii la o nunta intr-un sat mai indepartat iar la intoarcere sania noastra a fost insotita de o haita de lupi dar totul s-a terminat cu bine. Imi amintesc un episod in care a trebuit sa mergem la Piatra Neamt pentru a ne face fotografii pentru niste legitimatii (nu stiu pentru ce), iar mama a tinut mortis sa avem toti pulovarase albe de lana iar pentru fratele meu cel mic care avea doar 2 ani a lucrat pana in ultimul moment inaintea plecarii dar a reusit. Cand aveam 7 ani parintii mei au botezat un baiat pe nume Niculae Handaric iar pentru ca mama era plecata la Bucuresti l-am tinut eu in brate deci eu am fost nasa lui de botez si am fost foarte mandra. La scoala cresteam viermi de matase si imi aduc aminte ca trebuia sa fim foarte curati pe maini, sa culegem frunze de dud pe care le puneam apoi ca pat pentru viermi. Era o indeletnicire foarte placuta si ne simteam utili. Langa scoala era o persoana care se ocupa cu fierberea gogosilor de matase din care apoi se facea fir de borangic si apoi din el, matasea naturala. Tot din acea perioada imi amintesc de cultivarea canepii din care se teseau panze pentru camasi, pantaloni si tot felul de acareturi. Dupa ce canepa era coapta, se taia, se punea la putrezit in apa sub pietre, apoi se toca pentru a cadea partea lemnoasa, firele se trageau printr-un darac iar apoi se obtinea firul de tesut. Cati copii au avut ocazia sa vada pe viu asa ceva? De la femeile din sat am invata sa torc si sa rasucesc firul cu fusul desi eram foarte mica iar de la mama am invatat sa crosetez (am facut perdelute pentru clasa noastra la scoala)caci la tara fetele trebuie sa stie sa faca astfel de lucruri. Intr-o vara am urcat cu trenul forestier sus pe muntele Tazlau (cred ca era o serbare campeneasca) unde imi amintesc ca am vazut pentru prima oara pastravi in cetina de brad, cred ca era o pastravarie acolo. Am numai amintiri placute din acea perioada. Am facut acolo numai doua clase dupa care am ajuns in comuna Bragadiru, la 7km.departare de Bucuresti unde tatal meu a fost numit sef de post. De aici nu am prea multe amintiri. Stiu doar ca locuiam in cladirea postului de jandarmi care se invecina cu fabrica de bere Bragadiru si cu raul Sabar. In apropiere era si o fabrica de paine unde mergeam si cumparam piine fierbine cu un gust si miros imbatator.Prin curtea fabricii am apucat sa ne jucam dar nu prea mult. Am facut numai clasa a III-a acolo iar la sfarsitul anului urma o serbare in care s-a jucat "Pupaza din tei" unde aveam si eu un rolisor dar fiindca am mancat 2 kg.de caise foarte coapte am facut o indigestie cu febra foarte mare si am pierdut serbarea. Tot din perioada Bragadiru imi amintesc ca am mers la scaldat in raul Sabar in apropiere de Bragadiru, am mancat niste prajituri cu ciocolata care nu mi-au cazut foarte bine, motiv pentru care multi ani de atunci inainte nu am mai putut sa vad asa ceva in fata ochilor. In anul 1948 a intervenit o schimbare majora in viata noastra deoarece jandarmeria s-a desfiintat, a aparut Militia iar tatal meu a fost demobilizat ramanand fara serviciu motiv pentru care ne-am mutat cu toti in Bucuresti alaturi de bunicii materni si de o matusa care locuia in aceeasi curte. Pentru noi a inceput o viata plina de lipsuri si greutati, tatal nostru nereusind sa gaseasca ceva de lucru iar ca lucrurile sa fie si mai tragice de atat, in luna decembrie a aceluiasi an mama s-a imbolnavit foarte grav, a paralizat si a fost internata la spitalul Colentina. Noroc cu una din surorile mamei care cunostea un renumit medic de la acel spital si care s- ocupat de ea. Imi amintesc ca timp de trei saptamani era intoarsa cu patura de catre asistente, i se strambase gura si nu ne recunostea. Nu cred ca am suferit vreodata mai mult ca atunci. Aveam aproape 10 ani, se apropiau sarbatorile Craciunului si nu aveam nimic. Matusile mele s-au straduit cat au putut sa ne faca sa ne simtim bine dar eu am suferit foarte mult. Mama a stat peste 4 luni in spital si cand si-a revenit a trebuit sa faca terapie cu socuri electrice pentru a putea merge din nou deoarece i se atrofiasera muschii. De atunci inainte viata ei a fost un adevarat calvar. Tatal meu nu se impaca cu gandul ca nu mai este cine a fost, lui ii pl;acea viata usoara, amicii de pocher si femeile. Biata mama s-a chinuit sa ne creasca cu acul si ata. Lucra pe branci pentru a ne asigura un trai cat de cat decent dar ii era aproape imposibil sa faca fata.Nu stiu cum a rezistat la un astfel de stres si la o asa povara - 3 copii mici cu nevoile lor de zi cu zi. Datorita faptului ca nu aveam bani imi aduc aminte ca am mers la scoala cu "cipici de panza" iar datorita faptului ca nu am avut incaltaminte adecvata mi-au degerat picioarele. Mi se umflasera degetele, se invinetisera si ma mancau. M-am vindecat prin impachetari in foi de varza murata. Tot din lipsa banilor, la liceu fiind, in luna aprilie cand afara lumea mergea in pantofi, eu eram incaltata in cizme de cauciuc in care mi se coceau picioarele. Tot o amintire din perioada liceului a fost ca intr-o dimineata, tatal meu care se barbierea cum era moda timpului, spaland pamatuful intr-un castronel in care se adunau spuma si perii de la barbierit, datorita faptului ca nu i-am spalat castronelul deoarece sincera sa fiu imi era scarba, a luat cureaua si m-a batut peste brate de a trebuit sa merg la scoala cu maneca lunga desi era foarte cald. Imi era rusine sa le spun colegelor ca m-a batut tata pentru un fleac. Nu am avut un aparat de radio mult timp si din aceasta cauza eram frustrata cand, ducandu-ma in vizita la o colega care dispunea de un aparat de radio, la teatrul radiofonic care se difuza ea recunostea vocile actorilor pentru ca mai avusese ocazia sa ii auda iar eu ma simteam cumva umilita pentru lipsa mea de cultura (involuntara). Am trait foarte modest fata de majoritatea colegelor mele de liceu care locuiau in preajma Parcului Carol si stateau in vile sau case mai instarite dar am facut fata. Nu mi-am serbat zilele de nastere pentru ca nu aveam cu ce si nici unde sa primesc oaspeti. Asta este viata, un roman. Cam atat despre amintirile mele din copilarie desi au fost destul de multe, unele din prima parte a vietii, deosebit de frumoase.

SE APROPIE

Se apropie cu pasi repezi sarbatorile de iarna - CRACIUNUL si ANUL NOU. Doamne, cand a trecut asa de repede? Parca ieri ma pregateam cu sarmale, cozonaci, diverse alte dulciuri, piftie de curcan etc. pentru a merge la Sofia unde am petrecut Cracinul cu toata familie si unde a fost nemaipomenit. Dar sa lasam trecutul si sa ne mobilizam pentru ce va veni. Abia astept sa le pun pe masa alor mei tot felul de bunatati specifice sarbatorilor si sa le vad bucuria si sa aud aprecierile asupra bucatelor puse pe masa. Dar nu asta ma framanta acum. Stiu ca ma voi descurca cu bucatele. Problema este ca intotdeauna mi-a facut placere sa fac mici cadouri, surprize pentru cei dragi. Din pacate anul acesta fondurile mele s-au mai imputinat si in afara dulciurilor (ciocolate, diversi biscuiti etc.) imi va fi foarte greu sa cumpar cadouri mai substantiale. Am avut multe cheltuieli - doua botezuri in 2 luni la care fiind in familie a trebuit sa contribui substantial. Dar sper sa ma descurc onorabil si sa le fac bucurie tuturor. Abia astept!

BRRR!!!!

Ploua mocaneste......Frunzele ingalbenite starnite de rafale de vant plutesc spre pamant asternand un covor gros ca o plapuma pentru iarna ce va veni. Toamna si-a intrat in drepturi si nu imi place deloc cum arata. Chiar daca temperatura ar fi putin mai scazuta, daca nu ar ploua si ar fi soare, toamna nu mi-ar displacea. Toamna cu soare este frumoasa si o accept ca atare. Ziua a devenit mai scurta iar datorita faptului ca ploua si este foarte innorat se face intuneric si mai devreme. Dar, ce sa facem, ar trebui sa ne obisnuim doar nu este ceva nou, nemaivazut. Este doar un anotimp la fel ca oricare altul. Cand ploua lacrimile cerului se abat asupra oamenilor creindu-le si lor o stare de nostalgie, de amintiri dureroase care storc lacrimi. Cel putin mie imi creeaza o astfel de stare si nimic nu o poate schimba. Dar sa nu ne lamentam, nu este bine sa fim pesimisti, sa multumim Celui de Sus pentru ca suntem sanatosi, avem o familie care ne iubeste si pe care si noi o iubim. Toamna este frumoasa in parcuri unde se imbina culori de la galben, portocaliu si pana la rosu in functie de speciile de arbori plantati acolo, toamna este frumoasa in pietele in care abunda multitudinea de culori a zarzavaturilor si legumeleor in general toamna este frumoasa si pentru ca ne reprezinta pe noi cei de varsta a treia (a senectutii). Deci sa-i multumim toamnei ca exista si sa fim fericiti si sanatosi cat mai multe toamne.

E TOAMNA IAR

In functie de starea sufleteasca a momentului mi-am exprimat din nou unele incercari literare, dupa cum urmeaza:

E TOAMNA IAR

Ma uit pe geam cum bate vantul
Si cerul este innorat
La toamna iar ma duce gandul
Usor, usor s-a apropiat.

Covor de frunze-ngalbenite
Se-astern in fiecare zi
Iar eu cu ganduri ravasite
Ma-ntreb mereu: "De ce nu vii?"

E toamna iar si nostalgia
Imi aminteste de trecut
Imi aminteste iar de ziua
In care noi ne-am cunoscut.

Trecut-au ani dar amintirea
Acelei toamne a ramas
Am cunoscut atunci iubirea
Ce ne-a unit pe-al ei fagas.



Pe data de 17 octombrie 2010 se implinesc 52 de ani de cand l-am cunoscut pe sotul meu.

DESPRE MOTIVATIE

Acum aproape 20 de ani, in 1991, printr-o imprejurare oarecare am ajuns sa lucrez la prima banca privata romaneasca. La inceput doar pentru a inlocui pe cineva care trebuia sa plece in concediu si care nu avea pe cine sa lase in loc. Dupa ce m-au cunoscut (in doar 3 zile) mi s-a propus sa raman permanent. A fost prima motivatie deoarece pentru iesirea la pensie pentru vechime in munca as mai fi avut nevoie de cel putin noua ani. Era ceva nou pentru mine sistemul bancar dar m-am adaptat repede si nu mi-a parut rau (cel putin in primii 3-4 ani) deoarece salariile cresteau de cateva ori pe an si ajunsesem sa ma bucur ca puteam oferi familiei un ban in plus si ne puteam satisface mai multe nevoi deoarece dupa 1990 sotul meu primea o pensie derizorie desi pana in l989 era una dintre cele mai bune pensii dupa o activitate de 30 ani de zbor. Desi am sperat ca, tinand cont de faptul ca era prima banca cu capital privat lucrurile vor fi altfel decat erau inainte de 1989, am fost dezamagita sa constat ca naravurile vechi nu dispar asa de usor si ca nu se tine cont de competenta si priceperea de care dai dovada exercitandu-ti atributiile de serviciu. Dar nu ma puteam plange deoarece motivatia principala (in afara celei financiare) era sa reusesc sa fac cei 25 ani de vechime in munca si sa ies la pensie pentru limita de varsta si vechime integrala. Si am reusit. Am iesit la pensie incepand cu 1 ianuarie 2001 cu o pensie acceptabila. In anul 1993 prin divortul fiului meu, acesta a venit la noi cu singura lui comoara - nepoata noastra Andreea - in varsta de doar patru ani. Asa ca din acel an si pana la iesirea mea la pensie am fost mai mult decat motivata pentru a merge la serviciu. Desi nu mai eram tanara (in acceptul cuvantului) m-am straduit si cred ca am reusit sa imbin mai multe activitati si anume: salariata, gospodina (imi intretineam singura curatenia, spalat, calcat, mancare, lectii din clasa I-a si pana in clasa a VI-a cu Andreea). Eram motivata pentru acest lucru si chiar daca uneori eram prea obosita nu aveam incotro. Dupa iesirea la pensie lucrurile au mers mai usor fiind acasa in mijlocul familiei. Am avut mare noroc cu sotul meu care a iubit-o nespus pe Andreea si care atata timp cat eu am fost la serviciu a avut grija de ea sa o duca la gradinita si apoi la scoala, sa ii incalzeasca mancarea si sa se ocupe de ea la fel ca o femeie. Din pacate in anul 2007 sotul meu a decedat, Andreea a plecat la studii in Marea Britanie iar eu am ramas singura sa imi plang amarul. O buna perioada de timp, fiul meu venea la serveasca masa de pranz la mine, firmele la care a lucrat fiind in apropierea locuintei mele, ceea ce facea accesul mai usor. Dar de la un timp acest lucru se intampla din ce in ce mai rar. Iata de ce acum nu ma mai simt motivata, nu mai am acea bucurie pe care mi-o dadea pregatirea unor mancaruri si dulciuri care sa ii satisfaca dorintele. Simt ca nu mai am pentru ce si pentru cine sa fac aceste lucruri si ma simt intrun fel inutila. Singura me bucurie mai este la sarbatorile de Craciun si Pasti cand ne adunam si cand placerea de a prepara tot felul de bunatati imi este satisfacuta pe deplin iar fericirea de a le pregati ceva deosebit este foarte mare.Consider ca a avea o motivatie care sa te faca sa simti ca traiesti pentru ceva sau cineva conteaza foarte mult in viata de zi cu zi, te tine in forma, activ si fericit.